Astazi

Astazi, America nu este mandra, desi astazi, America are toate motivele sa fie mandra. Sa fie mandra de totii soldati care niciodata nu au cerut retragerea de pe fronturi. Sa fie mandra de cum au trecut peste diferente si s-au ajutat reciproc dupa tragedia de acum 8 ani. Sa fie mandrii de toti tinerii ei care — indiferent de origine — astazi nu plang, ci isi ajuta voluntar comunitatea si veteranii. Fiecare contribuie astazi dupa posibilitati: unii colegi se duc sa viziteze soldatii raniti din Irak si Afghanistan care sunt stationati in spitalele militare din Virginia, unii se duc prin scoliile din ghetouri sa doneze carti, unii ajuta la cantinele saraciilor, unii ii invata pe copiii din orfelinate cum sa cante la un instrument. Din pacate, 11 septembrie a picat intr-o vineri pentru mine — ziua cu cele mai multe cursuri — si nu pot participa in aceste activitati. In schimb, dupa ultimul curs o sa donez sange pentru spitalele din zona. Macar atat pot face astazi pentru tara unde studiez de 4 ani si voi mai petrece macar si urmatorii patru.

Voi incheia cu un citat care sumarizeaza excelent atitudinea Americana in fata unei tragedii nationale:

“The view from my apartment was the World Trade Center. Now it is gone. They’ve attacked this symbol of American ingenuity and strength and labor and imagination commerce. Do you know what it is now? The statue of liberty. You can’t beat that.” — Jon Stewart.